duminică, 7 noiembrie 2010

Adrian Păunescu - Înger și demon


M-am decis tare greu să scriu despre Adrian Păunescu. Nu mă consider în stare să judec ceea ce nu cunosc. Am întrebat în stânga și în dreapta, doar-doar voi căpăta mai multă limpezime în gânduri. Aiurea...

Și atunci, să recurgem la memorie. Păunescu a influențat o generație întreagă. Nu știu dacă e cel mai bine descrisă de portul blugilor. A fost și asta. Mai degrabă, de decretul din '66. Este aceeași generație care a ieșit pe străzi, carne de tun, prostită de promisiunea libertății, în decembrie '89.

Cert este că existența Cenaclului Flacăra m-a schimbat fundamental. Sfertul de oră pe care Adrian Păunescu i l-a oferit lui Motzu Pittiș, pentru a povesti despre Beatles și pentru a da cinci-șase piese cu The Fab Four, a sădit ceva nemaivăzut. Dorința de a afla mesajul acelor piese. Și așa, grefat pe excelenta teorie de la orele de engleză din generală, odată ajuns la liceu, pe mâna unei profesoare care mai mult lipsea, am purces temeinic la treabă. M-am apucat să învăț, ascultând. La început, The Beatles. Apoi, emisiunile BBC World Service și Radio Luxemburg. Urmărind firul vieții, fără engleză, sau doar cu engleza teoretică de la școlile absolvite, este clar că nu aș fi ajuns niciodată în media. Aș fi încropit liniștit balanțe de verificare și bilanțuri.

A mai fost apoi și serialul publicat despre cei patru în revista Flacăra, în 1982. Țin minte că, neavând posibilitatea de a o cumpăra, scrisesem toate episoadele într-un caiet dictando, din numerele pe care mama mi le aducea de la o colegă de la școala unde preda. Iar pe primele două, pe care le ratasem, le-am găsit întâmplător, uitate într-un pod, într-o vacanță de vară petrecută la Izverna.

Să nu judecăm niciodată pe nimeni. Sau, dacă dorim să efectuăm acest exercițiu, să ne punem în locul său. Nu putem decât să ne întrebăm retoric, dacă în locul său am fi încheiat acest pact cu Diavolul. Pactul cu Putererea pervertită. Este jalnic, dacă pentru a-ți face cunoscut geniul poetic, trebuie să renunți la demnitate și să pupi caftane și conduri. Dar este alegerea fiecăruia.

Ca poet, Adrian Păunescu va rămâne în istoria neamului, alături de marile persoane lângă care va fi coborât în groapa cea de veci, peste puține ore de la scrierea acestor cuvinte. Ca om, nu îmi este în putere să-l judec. În cazul meu, existența sa a făcut să apară dorința de cunoaștere a ceea ce exista dincolo de poleiala scorojită a regimului. Prin urmare, pactul pe care l-a făcut pentru a se face auzit a meritat. E o primă concluzie pe care o pot trage.

Poate că ar fi trebuit să încerce o temperare a personalităților exacerbate ale Cârmaciului și Savantei. Poate că i-a fost frică. Poate că dușmanii îl așteptau să facă un singur pas greșit. Așa cum s-a și întâmplat, de altfel. Ceea ce i se poate reproșa este că nu a avut curajul de a spune acolo sus că oamenii trăiesc prost. Că nu e mâncare, că nu e căldură, că nu sunt cărți, că nu e nimic...

Acum, la despărțire mă încearcă sentimente contradictorii. Și parcă revolta aceea împotriva regimului îngrozitor a diminuat. Momentele oferite de carcasa aceea de ebonită, a radioului care ținea loc de univers, au un farmec pe care întreg internetul din prezent nu-l va readuce niciodată la aceeași intensitate.

Afară este o zi superbă de toamnă. O adevărată zi de vară indiană. Așa cum se spune în popor, a plecat împăcat cu destinul său și nu a regretat despărțirea de lumea asta devenită mult prea haină pentru el. Odihnească-se în pace!

vineri, 10 septembrie 2010

Dormi linştit. Veghem pentru tine


Vorbe. Gânduri. Furie. Stai şi gândeşti, în durerea ta, cum de ai ajuns în halul ăsta, un rătăcit de turma cea ascultatoare. Toată lumea zbiară pe toate canalele despre SOV şi despre modul în care Crivăţul de Stepă a vânturat economiile muncite a sute de mii de români. Care români vedeau în FNI şi FNA marele chilipir. Au fost oameni care şi-au vândut casele pentru a depune apoi banii în seifurile Zeului Eol. Pentru a da şi ei un tun în viaţă. Nu se lămuriseră că nu ai cum să te îmbogăţeşti din scheme de genul ăsta. E drept, pentru a nu se repeta scenariul Caritas-ului sau al SAFI, de data asta puterea a dat şi ea o mână de ajutor la cosmetizarea produsului. Prin urmare, banii "investitorilor" erau garantaţi de CEC-ul nostru cel de toate zilele, instituţie aflată în proprietatea statului. Aceeaşi cu care oamenii de-o vârstă se învăţaseră că e cea mai sigură unealtă de a pune un ban deoparte. "Azi la CEC un leu depui, mâine el va scoate pui" - scria până şi pe caietele celor de şcoală.
Nu So Windy este de vină. Nu finanţiştii. Nu. De vină sunt cei care au alergat după câştiguri mirabolante. Şi de vină este statul care i-a despăgubit ulterior, din banii celorlalţi. Aşa cum a acoperit alte inginerii financiare, gen Bancorex. Mai departe, scenariul este cunoscut. Banii s-au scurs liniştit înspre tot felul de offshore-uri, apoi s-au întors, cu alţi proprietari.
Este perfect normal să dispui de populaţia-turmă şi s-o mulgi până rămâne fără uger şi lapţi. În fond, exerciţii dintr-astea de psihologie a maselor au fost efectuate încă de pe vremea lui Papaşa Stalin, în Vale. De aceea au putut fi chemaţi minerii ca să facă ordine, muncind cu bâtele şi negândind decât cu lămpaşele. Prin urmare, dacă oferi omului Fata Morgana cu ochiul Necuratului, va intra în erecţie financiară şi va scoate tot ce-a agonisit preţ de o viaţă. Ţi-o va pune pe tavă, pentru ca să te înfrupţi şi să-l întreci până şi pe Cresus.
Este normal ca astfel să apară noua ciocoime - mogulii. Fiecare s-a îndreptat către domeniul de activitate primit, conform indicaţiilor celor care stau în umbră şi dirijează treburile. De aceea, atunci când devin deviaţionişti, mai încasează câteva zile de arest. De control.