Drepturile neomului

Consider că orice om normal a auzit de cetăţeanul acela din Austria care şi-a închis fata în pivniţă, a violat-o şi a conceput cu ea vreo şapte supuşi ai cancelarului. Iar toată povestea aceasta a durat undeva la un sfert de secol. Într-un orăşel de provincie. Unde oamenii se cunosc între ei şi unde un străin (mai tuciuriu, dintr-acela care a făcut şniţele vieneze din lebede) ar fi fost reperat instantaneu. Urmărit la fiecare pas. Sunată poliţia, din spatele perdelelor trase.
Toată această xenofobie nu s-a mai aplicat şi în cazul cetăţeanului respectiv. Nimeni nu a bănuit nimic. Nici unde se ducea atâta mâncare, nici unde mergeau hainele pentru copii. Nimic. De ce? Probabil în numele drepturilor omului. Pentru că omul are dreptul la o viaţă privată. Dacă-şi plăteşte taxele şi impozitele, îşi poate satisface pornirile. De orice fel.
Somnul raţiunii naşte monştri. Desenul lui Goya mă urmăreşte din copilărie. Bineînţeles că atunci n-am înţeles la ce face referire. Unde ar trebui să fie raţiunea? În acel echilibru care trebuie să existe în toate. E absurd să ceri tuturor să se bănuiască între ei. Însă măcar o nuanţă de bănuială şi tot trebuie să fi inspirat personajul din ţara lui Kafka.
Şi mă mai duce gândul la un celebru austriac, unul care se pornea să ucidă în dreapta şi-n stânga, pentru a salvgarda rasa supremă. De arieni. Întreaga naţie vorbitoare de limbă germană, supravieţuitoare în paralel cu Holocaustul, s-a trezit la momentul venirii americano-sovieticilor că nimeni n-a ştiut nimic. Nu auziseră nici de Auschwitz, nici de Buchenwald, nici de Bergen-Belsen. Pedeapsa de atunci a fost ca localnicii să cureţe locurile unde putrezeau prizonierii. Acum, care ar trebui să fie pedeapsa, în numele drepturilor neomului?

Thun-ul Europei

Recunosc, fotbalul românesc mă lasă rece. Cel puţin, cel de după 1989. Cu excepţia câtorva momente memorabile, realizate de Naţională, fotbalul românesc a fost doar prilej de bălăcăreli şi de acuze. Toţi înfipţii în bani de după Reaşezarea de la finele anilor '80 au ajuns finanţatori. Patroni de echipe. Personaje de ştiri TV. Personalităţi media. Invitaţi la talk show-uri.

În 2008, pentru prima dată din 1991 încoace, o echipă din provincie a câştigat titlul de campioană a României la fotbal. Este CFR Cluj. Onoare lor. Deoarece nu pot spune cinste, după câte acuze am auzit aduse din toate părţile. Fotbalul este un joc păcătos. Atunci când liderul intră în posesia titlului de campioană după ce învinge în ultima etapă pe concitadina aflată pe ultimul loc, retrogradată cu mai multe etape în urmă, iar victoria vine în urma unui penalty, oricât de clar ar fi acesta, parcă victoria nu are gust de şampanie.

Nu spun că Steaua ar fi meritat mai mult acest titlu şi, implicit, prezenţa directă în grupele Ligii Campionilor. Pentru că aceasta este miza. Cele zece milioane de euro din drepturi, oferite de forul de la Nyon. Ecuaţia a fost foarte simplă. Investesc câteva milioane (până în patru) pentru a ajunge la cele zece. Capăt (re)nume şi capital media. Şi de aici o întreagă spirală nebunească, de promisiuni pentru proprii jucători şi de motivări ale adversarilor oponenţilor mei. Niciun cuvânt despre arbitri. Ştiu ei de ce.

La final, tragem linie şi constatăm. CFR Cluj este campioană. Va participa direct în grupele Ligii Campionilor. Desigur, va fi extrasă din urna a patra valorică. Pentru că trebuie să gândim mai departe de euforia momentului. A victoriei în faţa Stelei. Ce va fi în grupe? Oricum, ceva mai dificil decât în dubla cu Anorthosis Famagusta.

Domnule Paszcany, luptaţi pentru coeficientul UEFA al echipei dvs, implicit şi pentru ca viitoarea campioană naţională să beneficieze de o soartă similară celei pe care aţi avut-o dvs. Nu contează datorită căror echipe. Învingeţi-i pe greii continentului! Fiţi un Thun al Europei!