Drepturile neomului

Consider că orice om normal a auzit de cetăţeanul acela din Austria care şi-a închis fata în pivniţă, a violat-o şi a conceput cu ea vreo şapte supuşi ai cancelarului. Iar toată povestea aceasta a durat undeva la un sfert de secol. Într-un orăşel de provincie. Unde oamenii se cunosc între ei şi unde un străin (mai tuciuriu, dintr-acela care a făcut şniţele vieneze din lebede) ar fi fost reperat instantaneu. Urmărit la fiecare pas. Sunată poliţia, din spatele perdelelor trase.
Toată această xenofobie nu s-a mai aplicat şi în cazul cetăţeanului respectiv. Nimeni nu a bănuit nimic. Nici unde se ducea atâta mâncare, nici unde mergeau hainele pentru copii. Nimic. De ce? Probabil în numele drepturilor omului. Pentru că omul are dreptul la o viaţă privată. Dacă-şi plăteşte taxele şi impozitele, îşi poate satisface pornirile. De orice fel.
Somnul raţiunii naşte monştri. Desenul lui Goya mă urmăreşte din copilărie. Bineînţeles că atunci n-am înţeles la ce face referire. Unde ar trebui să fie raţiunea? În acel echilibru care trebuie să existe în toate. E absurd să ceri tuturor să se bănuiască între ei. Însă măcar o nuanţă de bănuială şi tot trebuie să fi inspirat personajul din ţara lui Kafka.
Şi mă mai duce gândul la un celebru austriac, unul care se pornea să ucidă în dreapta şi-n stânga, pentru a salvgarda rasa supremă. De arieni. Întreaga naţie vorbitoare de limbă germană, supravieţuitoare în paralel cu Holocaustul, s-a trezit la momentul venirii americano-sovieticilor că nimeni n-a ştiut nimic. Nu auziseră nici de Auschwitz, nici de Buchenwald, nici de Bergen-Belsen. Pedeapsa de atunci a fost ca localnicii să cureţe locurile unde putrezeau prizonierii. Acum, care ar trebui să fie pedeapsa, în numele drepturilor neomului?