Dormi linştit. Veghem pentru tine

Vorbe. Gânduri. Furie. Stai şi gândeşti, în durerea ta, cum de ai ajuns în halul ăsta, un rătăcit de turma cea ascultatoare. Toată lumea zbiară pe toate canalele despre SOV şi despre modul în care Crivăţul de Stepă a vânturat economiile muncite a sute de mii de români. Care români vedeau în FNI şi FNA marele chilipir. Au fost oameni care şi-au vândut casele pentru a depune apoi banii în seifurile Zeului Eol. Pentru a da şi ei un tun în viaţă. Nu se lămuriseră că nu ai cum să te îmbogăţeşti din scheme de genul ăsta. E drept, pentru a nu se repeta scenariul Caritas-ului sau al SAFI, de data asta puterea a dat şi ea o mână de ajutor la cosmetizarea produsului. Prin urmare, banii "investitorilor" erau garantaţi de CEC-ul nostru cel de toate zilele, instituţie aflată în proprietatea statului. Aceeaşi cu care oamenii de-o vârstă se învăţaseră că e cea mai sigură unealtă de a pune un ban deoparte. "Azi la CEC un leu depui, mâine el va scoate pui" - scria până şi pe caietele celor de şcoală.

Nu So Windy este de vină. Nu finanţiştii. Nu. De vină sunt cei care au alergat după câştiguri mirabolante. Şi de vină este statul care i-a despăgubit ulterior, din banii celorlalţi. Aşa cum a acoperit alte inginerii financiare, gen Bancorex. Mai departe, scenariul este cunoscut. Banii s-au scurs liniştit înspre tot felul de offshore-uri, apoi s-au întors, cu alţi proprietari.

Este perfect normal să dispui de populaţia-turmă şi s-o mulgi până rămâne fără uger şi lapţi. În fond, exerciţii dintr-astea de psihologie a maselor au fost efectuate încă de pe vremea lui Papaşa Stalin, în Vale. De aceea au putut fi chemaţi minerii ca să facă ordine, muncind cu bâtele şi negândind decât cu lămpaşele. Prin urmare, dacă oferi omului Fata Morgana cu ochiul Necuratului, va intra în erecţie financiară şi va scoate tot ce-a agonisit preţ de o viaţă. Ţi-o va pune pe tavă, pentru ca să te înfrupţi şi să-l întreci până şi pe Cresus.

Este normal ca astfel să apară noua ciocoime - mogulii. Fiecare s-a îndreptat către domeniul de activitate primit, conform indicaţiilor celor care stau în umbră şi dirijează treburile. De aceea, atunci când devin deviaţionişti, mai încasează câteva zile de arest. De control.

Nota de plată

La început, totul este superb. Permis. Incitant. Pentru ca în final să apară nota de plată. Am urmărit finalul sezonului trei din Californication. Era şi rămâne serialul care, episod de episod, mă făcea să zâmbesc, în cel mai american stil cu putinţă. Viaţa e frumoasă şi trebuie trăită din plin. Carpe diem. Fără să te gândeşti la consecinţe. Condus de instincte. Însă nota de plată apare, când ţi-e lumea mai dragă.

De obicei, scenariştii americani se întrec în a găsi finaluri care de care mai fericite. De data aceasta, poate şi pentru a urmări promisa serie a patra, lumea pare a fi căzut în capul sărmanului şi simpaticului Hank Moody. Nota de plată vine, indiferent dacă e vorba de viaţă personală sau publică, economic sau politic, social sau cultural. Totul se plăteşte este o concluzie obiectivă. Cel mai trist este că uneori plata este făcută ramburs, de generaţiile următoare.

In Giulesti, intr-o seara

Dupa mult, foarte mult timp, am mers pe un stadion de fotbal. Am profitat de pe urma unei invitaţii oferite şi m-am dus să văd Rapid - Farul. Nu era un meci la care să te duci cu sacul, plin de speranţe. Se anunţa o confruntare anostă, cu o favorită clară şi cu o echipă-oaspete bine aşezată în teren, venită pentru a nu pleca învinsă chiar atât de uşor.
În cele din urmă, gazdele au câştigat. Însă nu asta contează. Nu asta m-a interesat. Ceea ce m-a fascinat a fost atmosfera. Nu vântul care a suflat rece, ci spectatorii care au fost alături de favoriţii lor. Au cântat şi au scandat o primă repriză, deşi jucătorii lui Marian Rada era clar că au ceva probleme în construcţia fazelor şi în aducerea mingii în careul lui Curcă.
Declicul s-a produs la pauză, când onorabilul Marius Constantin i-a spus câteva de dulce arbitrului. Şi a rămas la vestiare, pentru toată repriza a doua. În zece, Rapidul a jucat mai bine decât în 11. Iar spectatorii au conştientizat o dată în plus că echipa lor are nevoie de sprijin. L-au oferit necondiţionat. Golul izbăvitor a venit în urma unei faze fixe şi Rapidul a reintrat în lupta pentru titlu, deoarece Dinamo s-a întors doar cu un punct de pe terenul unei cvasi-retrogradate - Gaz Metan.
Şi iarăşi am gândit cum masele pot purta către victorie o echipă. Cum conştiinţa de minoritate face minuni, în situaţii critice. Nu mă refer aici doar la ceea ce exista în teren, ci şi la vârf, cu toate convulsiile din conducerea Giuleştiului.
Păstrând proporţiile, s-au repetat în mic cele întâmplate la JO de iarnă de la Lake Placid 1980, când, cu o echipă de amatori, adunaţi din Campionatul universitar, naţionala de hochei pe gheaţă a Statelor Unite a învins în semifinalele turneului olimpic pe Goliat - Uniunea Sovietică - şi a intrat apoi în posesia medaliilor de aur. A fost numită atunci Minunea de pe gheaţă. S-au făcut filme, au fost scrise tratate de psihologia sportului de echipă. Acea stare de spirit, într-un an dificil, marcat de Războiul Rece, cu intervenţia sovietică din Afganistan, de criza ostaticilor de la Teheran, a făcut ca întreaga naţiune americană să palpite la unison şi să poarte către victorie o echipă de anonimi. Aceeaşi atmosferă, repet, păstrând proporţiile, am simţit în Giuleşti, într-o seară de vineri.

Drepturile neomului

Consider că orice om normal a auzit de cetăţeanul acela din Austria care şi-a închis fata în pivniţă, a violat-o şi a conceput cu ea vreo şapte supuşi ai cancelarului. Iar toată povestea aceasta a durat undeva la un sfert de secol. Într-un orăşel de provincie. Unde oamenii se cunosc între ei şi unde un străin (mai tuciuriu, dintr-acela care a făcut şniţele vieneze din lebede) ar fi fost reperat instantaneu. Urmărit la fiecare pas. Sunată poliţia, din spatele perdelelor trase.
Toată această xenofobie nu s-a mai aplicat şi în cazul cetăţeanului respectiv. Nimeni nu a bănuit nimic. Nici unde se ducea atâta mâncare, nici unde mergeau hainele pentru copii. Nimic. De ce? Probabil în numele drepturilor omului. Pentru că omul are dreptul la o viaţă privată. Dacă-şi plăteşte taxele şi impozitele, îşi poate satisface pornirile. De orice fel.
Somnul raţiunii naşte monştri. Desenul lui Goya mă urmăreşte din copilărie. Bineînţeles că atunci n-am înţeles la ce face referire. Unde ar trebui să fie raţiunea? În acel echilibru care trebuie să existe în toate. E absurd să ceri tuturor să se bănuiască între ei. Însă măcar o nuanţă de bănuială şi tot trebuie să fi inspirat personajul din ţara lui Kafka.
Şi mă mai duce gândul la un celebru austriac, unul care se pornea să ucidă în dreapta şi-n stânga, pentru a salvgarda rasa supremă. De arieni. Întreaga naţie vorbitoare de limbă germană, supravieţuitoare în paralel cu Holocaustul, s-a trezit la momentul venirii americano-sovieticilor că nimeni n-a ştiut nimic. Nu auziseră nici de Auschwitz, nici de Buchenwald, nici de Bergen-Belsen. Pedeapsa de atunci a fost ca localnicii să cureţe locurile unde putrezeau prizonierii. Acum, care ar trebui să fie pedeapsa, în numele drepturilor neomului?

Thun-ul Europei

Recunosc, fotbalul românesc mă lasă rece. Cel puţin, cel de după 1989. Cu excepţia câtorva momente memorabile, realizate de Naţională, fotbalul românesc a fost doar prilej de bălăcăreli şi de acuze. Toţi înfipţii în bani de după Reaşezarea de la finele anilor '80 au ajuns finanţatori. Patroni de echipe. Personaje de ştiri TV. Personalităţi media. Invitaţi la talk show-uri.

În 2008, pentru prima dată din 1991 încoace, o echipă din provincie a câştigat titlul de campioană a României la fotbal. Este CFR Cluj. Onoare lor. Deoarece nu pot spune cinste, după câte acuze am auzit aduse din toate părţile. Fotbalul este un joc păcătos. Atunci când liderul intră în posesia titlului de campioană după ce învinge în ultima etapă pe concitadina aflată pe ultimul loc, retrogradată cu mai multe etape în urmă, iar victoria vine în urma unui penalty, oricât de clar ar fi acesta, parcă victoria nu are gust de şampanie.

Nu spun că Steaua ar fi meritat mai mult acest titlu şi, implicit, prezenţa directă în grupele Ligii Campionilor. Pentru că aceasta este miza. Cele zece milioane de euro din drepturi, oferite de forul de la Nyon. Ecuaţia a fost foarte simplă. Investesc câteva milioane (până în patru) pentru a ajunge la cele zece. Capăt (re)nume şi capital media. Şi de aici o întreagă spirală nebunească, de promisiuni pentru proprii jucători şi de motivări ale adversarilor oponenţilor mei. Niciun cuvânt despre arbitri. Ştiu ei de ce.

La final, tragem linie şi constatăm. CFR Cluj este campioană. Va participa direct în grupele Ligii Campionilor. Desigur, va fi extrasă din urna a patra valorică. Pentru că trebuie să gândim mai departe de euforia momentului. A victoriei în faţa Stelei. Ce va fi în grupe? Oricum, ceva mai dificil decât în dubla cu Anorthosis Famagusta.

Domnule Paszcany, luptaţi pentru coeficientul UEFA al echipei dvs, implicit şi pentru ca viitoarea campioană naţională să beneficieze de o soartă similară celei pe care aţi avut-o dvs. Nu contează datorită căror echipe. Învingeţi-i pe greii continentului! Fiţi un Thun al Europei!